Alerg de nebuna prin ploaie
incerc sa fug de amintiri
si ploaia pe fata ma taie,
iar vantul imi da tresariri.
Pasesc incet, ma opresc,
privesc covorul de toamna,
mi-aduc aminte ca inca traiesc
ridic fruntea spre fondul Ceresc
lacrimi se-ncurca cu ploaia
ce curge pe fata, pe trup,
sufletul arde, amintiri incerc sa rup,
dar toamna le arata-n suflet odaia.
Trag aer in piept si ma sufoc
amintirile navalesc punandu-mi coroana
ploaia se-nbie in tipat de foc,
degeaba privesc spre fondul ceresc.
Totu-i pustiu, in fata, in spate
nu-i nimeni sa ma-nvete sa uit
copaci ma privesc cu ramuri culcate
la frunze de foc indraznesc sa ma uit.
Cad in genunchi cuprinsa de teama
focul din suflet se-nteteste cu ploaia
lacrimi ce curg ingaduinta cheama
picaturi de ploaie sting vapaia.
Stau intinsa in salonul de toamna
privesc in gol si totul se-nchide
copaci si ramuri isi pierd orice nuanta
doar frunze de foc si apa prelinge.
Imuna la tot ce e viu
totul e rece si umed pe jos
in suflet, tarziu, focul s-a stins
n-a mai ramas decat un spirit fricos.
N-am uitat, n-am reusit,
gandul ca focul a fost nu mocnit
si-a ars tot ce-a gasit
acum totul s-a stins.
Ploaia-mi mangaie fata acum,
ploaia mi-e hrana de-acum
sange nu mai exista in mine
doar apa de ploaie si ruine,
iar vantul liniste-mi aduce
si ploaia pe fata ma mangaie
n-am reusit sa fug de amintiri
am incetat s-alerg de nebuna.
